Métro

Metroul, unul din locurile unde eu ma simt cel mai mic si insignifiant, unde observ cam cat inseamna o viata de om, cat un pas facut dupa ce vocea "cea mai cunoscuta a Bucurestiului" cum spunea odata unul din milioanele de calatori zilnici iti spune explicit "Atentie, se inchid usile!". De aceea incerc sa maschez faptul ca ma simt asa, ascult muzica, ma detasez incerc sa ma concentrez la un anume nasture de la "anumele" tricou al "anumelui" personaj pe care "randomul" viteii mi-l aseaza in fata. Mai nou merg cu ochelarii de soare la ochi, sa nu par insistent in priviri, captez insa cateva dar nu sunt observat. Uneori, ma mir ca dau de persoane cunoscute printre milioanele de care ziceam mai sus, (intorcandu-ma aici la post-ul despre coincidente). Zambesc, salut vorbesc, merg in continuare atent sa nu-mi ratez statia, ies, urc pe scara rulanta ce-mi pare un infinit cand ma strabate gandul de a ajunge sa uit de lumea asta si sa cobor in vis. Printre toate acestea, ma intristeaza soarta lor, cand spun "lor" ma refer la "vatmanii" sau "lucratorii in manuirea garniturilor METROREX" care pentru mine sunt niste eroi pentru ca zilnic pierd, soarele, sau zilnic pierd evenimente importante ale lumii de deasupra.

Lasand asta, nu pot decat sa fiu multumitor cu metroul nostru cel de toate zilele, ca mereu are un pic de loc in valtoarea statiilor si pentru sufletele noaste pe care se salajluieste care o noua statie, noi inceputuri, noi intamplari si sper ca mereu noi realizari.